2017 în cărţi recomandate
Anul 2017 a trecut şi am citit un număr de cărţi care m-au marcat într-un fel sau altul.
Nu am făcut vreo recenzie la vreo carte şi nici în acest articol nu voi face. Voi spune ceea ce trebuie pentru a vă face curioşi, dincolo de ce scrie pe spatele cărţii.
Am citit "Lumea de orez" scrisă de Su Tong, plină de detalii şi brutal de sinceră în toate aspectele scriiturii. Cititorul va "simţi" ceea ce încearcă scriitorul să comunice. Dacă ai petrecut copilăria la ţară, vei înţelege descrierile naturii cu trecerea anotimpului, simţi aerul curat şi frumuseţea şi claritatea cerului începutului de iarnă, în contrast cu solul inestetic şi nămolit pe care mergi pe stradă sau pe uliţă când ieşi din casă. Frumuseţea descrisă este brutal de frumoasă iar tensiunea dintre personaje este de asemenea brutală.
Personajele sunt când temperamentale, când cu o gândire rece şi calculată. Cartea arată efectul voinţei şi acţiunii susţinute pentru a ajunge acolo unde dictează voinţa. Apoi, arată ce păţeşti atunci când voinţa te duce într-un loc şi devii cel pe care vrei să îl înlocuieşti. Arată efectele actului de a "trăi viaţa" fără a ţine cont de moralitate şi de bunele moravuri. Pentru cititorul european, moravurile societăţii chinezeşti pot fi greu de digerat, iar cartea duce omul în acele unghere neexplorate ale minţii, arătând ceea ce se întâmplă atunci când omul se lasă pradă impulsului trupesc şi se gândeşte doar în mică măsură la consecinţele acţiunilor lui. Urmărind viaţa lui Cinci Dragoni, cartea poate arăta cititorului care în viaţa reală e mai "potolit", ceea ce nu trebuie să facă şi îi va pune sub nas, cu lux de amănunte, acele necesităţi care îl pot împinge chiar şi pe el să facă altora rău, crezând că-şi face sieşi bine, şi contaminând pe cei din jur.
"Kafka pe malul mării" de Haruki Murakami îmi aminteşte că nu prea înţeleg şi nu prea suport post-modernismul, însă aici, toate acţiunile care stau la intersecţia dintre normal şi fantastic, aparent lipsite de legătură, au legătură unele cu altele la sfârşitul cărţii. Cei politically correct vor avea probabil de furcă cu cel mai carismatic personaj al cărţii: Oshima este un transsexual născut femeie care alege să trăiască în calitate de bărbat şi-i plac bărbaţii. Până aici, e un discurs convenabil. Acum urmează furca: personajul respectiv nu doreşte drepturi speciale.
Am citit cartea datorită recomandării prietenilor mei japonezi de la Teatrul de arte din prefectura Saitama a Tokio. Una dintre actriţele cu care m-am împrietenit chiar a jucat în adaptarea scenică a "Kafka pe malul mării" de către geniul teatral japonez Yuko Ninagawa, care s-a stins din viaţa după ce trupa sa a prezentat spectacolul Richard II la Craiova, ocazie cu care i-am cunoscut şi am avut privilegiul de a lucra cu ei. La Sibiu, în timpul Festivalului Internaţional de Teatru, producătorul Hiroshi Watanabe mi-a explicat în ce a constat punerea în scenă a acestui spectacol inspirat după cartea de Murakami, mărindu-mi curiozitatea de a vedea şi o înregistrare a spectacolului. Ăştia nu vor să-mi facă misiunea de a le duce dorul foarte uşoară. Ultima ieşire din Japonia a spectacolului va fi la Paris în 2018. Dacă sunteţi în zonă şi vreţi să vedeţi un spectacol cu pisici vorbitoare, printre altele, mergeţi acolo!
O următoare carte citită este "Naufragii" de Akira Yoshimura. Cartea este destul de scurtă, însă cuprinde un univers complex, şi se învârte în jurul unui personaj principal, Isaku, un băieţel dintr-un sat sărac aflat pe o plajă într-un mic fjord, cu două promontorii, dar şi în jurul conceptului de O-fune-sama. O-fune-sama era un ritual prin care sătenii încercau să determine un naufragiu al navelor comerciale japoneze, pe care să le prădeze şi cărora să le fure proviziile. În cartea cu o exprimare extrem de simplă şi eficientă a lumii în care trăiau sătenii, sunt descrise obiceiurile comunităţilor sărace, pescuitul de peşti şi crustacee într-o manieră minuţioasă, practica sclaviei în care se vindeau cu bunăştiinţă sătenii pentru o sumă de bani care să revină familiei pentru a cumpăra provizii din sate învecinate. Viaţa dinaintea Japoniei moderne era grea dar plină de poezie, cu sau fără rimă, dar cu început, premize şi sfârşit pe măsura acţiunilor, la fel ca o proză. Cartea este un adevărat bildungsroman, sau roman al formării, în care se vede cum Isaku porneşte de la a fi un băieţel umilit şi trimis la colţ de către o mamă dură, dar cu un caracter sensibil, în timp ce tatăl este în sclavie, la a fi un bărbat adevărat după ce arată că poate stăpâni meşteşugul pescuitului şi a fi un puternic contribuitor în satul său sărac. Astăzi conceptul de bărbat a ajuns să fie relativizat şi definit în anumite cazuri, de şmecheraşi sau de către misogini sau femei (sau fete care se consideră femei). Aici se vede cum un băiat ajunge într-o luptă "la cotoare" şi devine un bărbat fără a se ascunde umanitatea sensibilă şi fragilă a omului din spatele crustei care se formează după bătăile succesive ale vieţii noastre normale.
Trecem acum la "Insula Tokio" a scriitoarei japoneze Natsuo Kirino. Cartea arată trei rânduri de naufragiaţi pe o insulă şi relaţiile care se stabilesc între ei: japonezi, chinezi şi filipinezi. Kyoko este în primii ani, singura femeie pe insulă, şi determină prin propria-i prezenţă comportamente foarte atent studiate care arată o radiografie a societăţii noastre. Unii se învârt în jurul femeii, alţii omoară datorită femeii, unii suferă datorită femeii, alţii sunt foarte puţin interesaţi de femeie, şi deci sunt văzuţi ca fiind nişte ciudaţi, alţii dezvoltă relaţii homosexuale (nu prea o să stea foarte bine cu societatea politically correct care susţine că homosexualii se nasc ci nu devin, ca în puşcărie de pildă...) dar hei, asta e cartea! Dacă cititoarele vor avea impresia că la fel ca în Războiul Troiei, femeia este catalizatorul acţiunii, atunci să citească şi să-şi dea seama că acel catalizator sunt de fapt... chinezii. Chinezii sunt acei bărbaţi mai puţin decenţi în societate, dar foarte descurcăreţi şi cooperanţi, pe care societatea modernă îi priveşte ca pe nişte ţărani, însă aşa cum greu se explică în societate dar foarte eficient se explică pe Animal Planet sau Nat Geo Wild, iată că femeia îi preferă într-un punct anume. Când ajung filipinezele, deja s-a spart gura târgului. Sunt mai frumoase, mai tinere şi mult mai feminine în sensul bun al cuvântului, arătând cum femeia japoneză se sălbăticise în importanţa ei ca singură femeie pe insulă, şi determină deznodământul dublu al cărţii. Ce-i ăla deznodământ dublu? E ciudat dar e de citit.
După ani de literatură asiatică întreruptă cu câte o carte europeană, a trebuit să iau o pauză după această lectură şi să trec la ceva european... est-european.
"Soldaţii de zinc", de Svetlana Alexeievici este o carte de literatură documentară. În realitate, Svetlana Alexeievici ia mai multe mărturisiri ale unor soldaţi, doctori, asistente şi unor persoane apropiate ale acestora, care au fost în Războiul din Afganistan purtat de către Uniunea Sovietică. Cine avea impresia că Armata Roşie ar fi făcut ordine şi disciplină cu armantele occidentale ar trebui să citească această carte. Aici se arată nu numai unde era Rusia în ierarhia militară mondială, dar şi gradul de îndoctrinare a soldatului sovietic, ce a făcut în Afganistan şi motivele pentru care acea societate afgană este fermecătoare şi la modul bun, dar şi la modul mai puţin bun. Dacă tot vă apucaţi să citiţi cartea aceasta, aveţi grijă să o citiţi până la capăt şi să citiţi şi testimonialurile şi concluziile de la sfârşitul proceselor din instanţă împotriva Svetlanei Alexeievici. Veţi vedea o societate sovietică asemănătoare în sentimente cu alte societăţi est-europene, inclusiv cea românească, dar mult mai îndoctrinată şi ignorantă. Dramele umane ale celor implicaţi şi rudelor acestora vă arată o corupţie puternică dar şi impactul cu realitatea în momentul în care omul din Uniunea Sovietică descoperă că în Afganistan, el era cotropitorul, şi el era fascistul.
Pentru împătimitul de civilizaţie asiatică, recomand "Bushido" de Inazo Nitobe. Scrisă în anul 1900 de către un economist în agricultură, politician, om de stat, profesor, diplomat, autor (ce inteligenţi erau oamenii pe atunci) japonez de religie creştină, cartea arată cum acest cod de conduită a format naţiunea japoneză aşa cum ne place să o admirăm astăzi, şi este explorat din perspectivă filosofică, tradiţională japoneză şi creştină astfel încât să înţelegem de ce sunt niponii aşa cum sunt.
De asemenea, recomand scurta nuvelă "Din ce trăiesc oamenii" a lui Lev Tolstoi. Cartea arată prin intermediul unui rus sărac pe nume Simon şi gestul frumos făcut faţă de un înger cum Dumnezeu educă omul şi îngerul printr-o serie de întâmplări care ajung într-un punct comun în poveste.
Ultima carte pe care o prezint este şi cartea preferată pe care am citit-o în acest an, şi anume "Jurnalul Fericirii" de Nicolae Steinhardt. Îmi amintesc din clasa a XII-a cum era un fragment în manualul de Limba şi Literatura Română, în care un tată everu îi spunea fiului său: "Să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni." În 2015 am întâlnit în Sinaia la un târg de carte ţinut la Casinoul din Sinaia, mai mulţi oameni din mai multe etnii, prezentând literatură, cărţi şi materiale informative din culturile lor. Un domn care prezenta cărţi despre evrei, a purtat o plăcută conversaţie cu mine, în care i-am spus datele problemei, şi că mult căutata carte scrisă de către evreul închis de comunişti, era de fapt "Jurnalul Fericirii", scris de către părintele Nicolae Steinhardt, evreu român crescut în perioada interbelică şi prieten cu intelectuali gen Constantin Noica. Un om studiat, citit şi călătorit prin Europa, cunoscător al tendinţelor filosofice şi literare ale vremii, ajunge să fie închis de către comunişti în anul 1960, pentru prietenia cu nişte intelectuali "legionari" împotriva cărora a refuzat să depună mărturie, dând dovadă de un puternic caracter. Caracterul îl poartă prin diferite celule ale diferitelor penitenciare, iar în celula 18 al penitenciarului Jilava, evreul este botezat creştin ortodox.
Datorită exageratei erudiţii a personajului, este o lectură parcursă cu dificultate, însă dificultatea se ridică şi se răreşte ca o perdea de ceaţă în calea cunoaşterii pe căi pe care mulţi dintre noi le-am ignora dacă nu am şti că Nicolae Steinhardt le-a bătătorit rugându-se, citind şi suferind. Ca şi creştin ortodox, şi nu unul prea bun, văd într-un spectru original, frumos şi fericit cum evreul român îşi îmbrăţişează naţionalitatea de care mulţi ne ruşinăm, şi arată în feluri pe care puţini dintre noi am intui să le explicăm, cum Dumnezeu lucrează în vieţile noastre şi cum Hristos este cel la care ajungem după ce am parcurs paşii teologiei, practicii şi suferinţei umane.
Este cartea pe care o recomand fiecărui român de fiecare naţionalitate şi de fiecare religie şi este de asemenea cartea pe care o menţin ca şi lumina de căpătâi şi punctul de referinţă farul ce luminează fie că e zi fie că e noapte. Recomand cartea oricui şi consider că un an în care a fost citită această carte este un an câştigat chiar după ce îţi pierzi serviciul!
Comentarii